Spitalul nr.9, camera de urgente. Asistenta alearga pe holuri si "da buzna" in camera de urgente. "Domunule doctor, un baiat tocmai a venit cu traumatisme grave...accident de masina, il pierdem, e nevoie de dumneavoastra". Doctorul a privit-o pasiv, a muscat tigara si a intrebat: "Parintii au venit?". "Nu", a raspuns asistenta sec. "Perfuzii..si vin si eu. Anunta-ma cand vin parintii!". Asistenta iesi si se auzeau pasii grabiti care se indepartau. Doctorul nu se clinti si avea o expresie atat de calma incat, doar privindu-l aveai impresia ca s-a si rezolvat.
5 minute mai tarziu...
"Domnule doctor, baiatul a intrat in coma! Il pierdem". "Au venit parintii? Intelege trebuie sa le explic una, alta...daca ei nu se intereseaza..." Asistenta parasi umila cabinetul si privea debusolata in gol. I se parea ca o bucata din grinda sub care statea se desprinsese si tocmai vedea cum se prabuseste asupra ei fara ca ea sa faca un pas. Rasufla si incepu sa alerge pe coridor spre camera baiatului. Ajunsa la patul acestuia e anuntata ca functiile vitale au incetat si ca este deja prea tarziu... Asistenta inlemni... Incuviinta din cap si pleca...
Baiatul era fiul doctorului!
(Povestea mi-a fost relatata ca fiind adevarata...In ce masura este "adevarat" acest lucru, nu stiu dar promit sa cercetez si sa revin cu detalii)
Intrebarea mea e simpla: de ce sa te afunzi intr-o mocirla a sistemului? De ce sa nu fii vertical, sa nu ai ce sa iti reprosezi si sa pui capul linistit pe perna? De ce nu asa?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu